Gura satului de Ioan Slavici ( part 2 )

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Gura satului de Ioan Slavici ( part 2 )

Mesaj  Black Rose la data de Mar Apr 24, 2012 12:39 am

IV
Cocoșii cântau de zori, vitele mugeau, păsările își spălau penele, ziua tot mai mult se revărsa și tot mai mult se dezvăluia din noapte.
Mihu se zvârcolea în culcușul său. Nu mai putea să-și dea seama dacă a dormit ori dacă a stat treaz toată noaptea, ci ședea cuprins de oboseală, asemenea unui om care a trecut printr-un șir de zguduiri și nu-și mai este stăpân pe o singură cugetare hotărâtă. Îi era silă să se ridice și-l cuprindea un fel de leneșă îngrozire când se gândea că peste zi are să primească oameni acasă, să vorbească și să fie cu băgare de seamă la tot ce zic alții și la tot ce trebuie să zică ori să facă el însuși.
Sculându-se, Mihu era mai ursuz decât totdeauna și se mișca ticăit și fără nici o treabă prin casă: simți dar o adevărată ușurare când Safta deschise ușa și intră cuprinsă de îngrijare la dânsul.
— Mihule! îi zise ea cu stăruință. Eu nu știu ce e de capul Martei. Aseară a stat până târziu pe laița de sub părul din fundul grădinii! Când s-a întors apoi în casă, era mâhnită și tăcută, iar după ce s-a așezat la odihnă, mereu suspina, mereu se zvârcolea în culcuș și plângea prin vis de se înăbușea. Eu nu știu ce o fi... sfârși ea ștergându-și lacrimile.
— Nu știu! grăi Mihu îndârjit. Se vede că nu știi! Ba s-a bucura că iese din casă. Se vede că eu mă bucur; se vede că tu te bucuri! Știi că nu ne mai rămâne nici câine, nici pisică dacă pleacă ea. Toată casa se duce cu dânsa.
Îi era greu Mihului la inimă, dar nu se arăta și nu-și dezvelea slăbiciunea chiar nici înaintea nevestei.
— Așa-i! urmă Safta. Astăzi dimineață am întrebat-o: "Marto, draga mamei, ce-ți e?" Tăcea și tăcea. Nu puteam să scot o singură vorbă de la ea. Privea mereu la mine, parcă era speriată, parcă voia să mă roage, parcă voia să-mi ceară iertare. Și tăcea, încât îmi sfărâma inima. "Nimic, zise ea în sfârșit, dar grozav mi-e de greu. Roagă pe tata să nu facem azi logodna." "Cum? nu vrei să te măriți după Toderică?" o întrebai eu. "Da, îmi răspunse ea, mă mărit, dar mai târziu. Numai acum, nu." Auzi, Mihule, mi se rupe inima! Trimite vorbă că astăzi nu se poate, că Marta e bolnavă, că eu nu sunt bine, că... în sfârșit, spune ceva.
Mihu asculta oprindu-și răsuflarea, iar când soția sa îi vorbi despre amânarea logodnei, privi îndelung și uimit la dânsa.
— Safto! zise el apoi, ți-ai ieșit din fire? Cum s-ar putea să mai schimbăm un lucru care e pus la cale? Primesc oamenii lui Cosma, oameni de cinste, cu care nu te poți juca, le dau vorba mea, satul întreg știe că atât eu, cât și Cosma suntem gata de logodnă, și apoi, țop, ca din senin, să-mi calc vorba pe care am grăit-o cu multă chibzuială și să mă fac de râsul lumii!
— Dar Marta nu voiește! grăi Safta.
— Nu voiește? răspunse Mihu nedumerit. Știu și înțeleg că nu voiește. Dar voiesc eu, și așa trebuie să fie, cum... trebuie să fie.
— Dar, Mihule, e grozav!
— Nevastă! îi strigă Mihu aprins. Dă-mi pace! Nu-mi pune foc în creștetul capului, căci să nu am Dumnezeu dacă nu sfărâm tot ce-mi cade în vedere. Așa trebuie să fie! Lasă-mă!
Safta ieși, iar Mihu rămase umblând prin casă.
"Am să trag o nuntă, încât să-i meargă vestea în șapte țări, își zise el într-un târziu. Un an întreg să nu se mai curme beția, și nepoții să povestească cum a fost când Mihu și-a dat fata din casă și a făcut legătură de cuscrie cu Cosma Florii Cazacului!"
Ieșind în curte și mergând pe la grajduri, Mihu nu găsea nimic după dorința sa, certa pe toți ce-i ieșeau în cale și nu-și mai găsea răbdarea obișnuită.
— Astăzi stăpânul nu e deloc cu chef, zise Marcu, parcă-i vine să caute cearta cu lumânarea.
Peste puțin, Mihu ieși din curte și plecă să meargă la casa satului și de aici la biserică.
Ținându-și bățul lung în mâna dreaptă, el mergea drept pe mijlocul uliței, cu capul ridicat, cu pași lați și legănându-și mereu trupul. Pretutindenea pe unde trecea, la dreapta și la stânga oamenii se grăbeau și își descopereau capetele, femeile stau cuviincioase, iar nevestele tinere, fetele și copiii grăbeau să-i atingă mâna cu fruntea.
Oricât de mâhnit, el se simțea bine. Dădea mereu din cap la dreapta și la stânga, întreba pe unul ce mai face, apuca bărbiile unei fete și o necăjea cu măritișul, le da câte un ban copiilor, iar dacă erau din casă mai bună, le lăuda frumusețea și, astfel, mergea încet înainte. Simțea că toți privesc în urma lui, toți vorbesc despre dânsul și toți așteptau cu neastâmpăr nunta pe care avea să o facă.
Când se gândi la nuntă, inima iar i se strânse. De când știa că Marta nu ar dori ca logodna să se facă astăzi, mâhnirea îi era cu atât mai adâncă. Se stăpânea însă și se mângâia cu mult prețuita încuscrire.
"Da! își zise el. E mare cinstea pe care i-o fac eu dându-i odorul casei mele".
Plin de aceste simțiri, el sosi la Pârâul Corbului. Aici locul cade. În partea despre care venea Mihu, sus, pe dâmb, este o casă, și înaintea casei vreo cinci-șase femei ședeau pe niște pietre la vorbă.
Când se apropie, femeile se ridicară și rămaseră privind în urma lui. Mihu privi zâmbind la ele, își clătină încet capul și înaintă mai departe.
Pârâul era aproape toată vara sec și nu se umplea decât pe vremi ploioase. Și atunci era însă atât de mic, încât carele și oamenii treceau fără multă greutate prin el. Un om era însă care foarte adeseori trecea pârâul și căruia nu i se cuvenea să treacă sărind de pe un bolovan pe altul. Chiar însă dacă Mihu ar fi trecut însuși, Marta era fată mare; așadar, încă acum doi ani Mihu poruncise slugilor să facă o punte pe la un loc mai strâmt. Puntea, cam de doi stânjeni și jumătate de lungă, era făcută din două scânduri de fag puse alăturea pe niște pari groși, înțepenite prin mari cuie de fier. Lasă că oamenii treceau mai mult pe lângă punte decât peste ea, dar în vreme de ploaie, când pârâul se umfla, ea slujea întregului sat de trecătoare.
Când Mihu dete să scoboare spre podeț, văzu ivindu-se din dosul gardului de peste pârâu un om înalt și gros, care venea spre dânsul călcând din greu, încât părcă era să se clatine pământul sub picioarele lui.
Acest om era Cosma Florii Cazacului. Nu se putea un lucru mai neplăcut. Astăzi era bine să nu se întâlnească viitorii cuscri și chiar întâlnindu-se să fie destul de departe, pentru ca, dându-și binețele cuvenite, fiecare să poată merge mai departe, ca și când nu ar ști nimic despre cele ce aveau să se petreacă spre seară. Aici, la punte, ei trebuiau să treacă unul pe lângă altul, ei trebuiau să-și dea mâna, trebuiau să stea de vorbă.
Mihu își încreți sprâncenele. Sus, înaintea casei, stau femeile și priveau în urma lui; jos era puntea îngustă, pe care nu puteau să treacă doi oameni alăturea, și vorba era care căruia să-și dea cinstea întâietății.
Ei se apropiau de punte cu pași nehotărâți, dar se apropiau astfel încât să sosească deodată la cele două capete ale scândurii.
Mihu stete puțin la îndoială, apoi se îndărătnici și, auzind femeile în dosul său, puse piciorul pe scândură.
Tot atunci Cosma călca puntea, ce se încovoia sub pasul lui. Cam pe la mijlocul punții ei își ajunseră piept la piept și se opriră tulburați și posomorâți față în față.
— Noroc bun! grăi Cosma necăjit.
— Să dea Dumnezeu! îi răspunse Mihu cu amărăciune. Ei își strânseră mâna și steteră câtva timp tulburați și căutând mereu să meargă fiecare mai departe, iară femeile de dinaintea casei începură a-și astupa gurile.
— Prost e făcută puntea asta, grăi Cosma.
— Îmi pare rău, îi răspunse Mihu supărat, căci eu am făcut-o.
— Apoi rău ai făcut-o, îi zise celălalt nerăbdător, încât nici nu pot să treacă doi oameni cinstiți pe ea.
— Poftește și treci! grăi acum Mihu, și sări la dreapta de pe punte.
— A, nu! ferească Dumnezeu! A d-tale e puntea, îi răspunse Cosma, și sări la stânga, în albia pârâului.
Femeile nu se mai putură stăpâni și începură să bufnească.
— Dacă era făcută de d-ta, trebuia să-mi dai mie pasul întâi la trecere! strigă Cosma și se depărtă cu obrajii roșiți.
— Se-nțelege! răspunse Mihu stăpânindu-și mânia. Numaidecât! Cine sunt eu! Auzi! Trebuie să-i las pasul întâi!
Mergea apoi Mihu, mergea fără de a mai privi la dreapta ori la stânga, mergea drept înainte, și femeile parcă veneu în urma lui și bufneau, și râdeau în hohot, și-și băteau joc de dânsul. Vedea cum una fuge la alta, cum își spun întâmplarea, cum fiecare îi pune câte-o codiță, câte un cornuleț, cum întregul sat nu mai vorbea decât despre rușinea pe care a pățit-o.
Nu mai putea să meargă la casa satului, nici la biserică; el intră prin vii și se întoarse pe la Fântâna Corbului acasă.
— Ce e, Mihule? îl întrebă Safta când îl văzu întorcându-se înainte de vreme.
— Nimic, toate sunt bune! răspunse el intrând în casă.
[modifică]V
Pe la amiazăzi tot satul știa că Mihu s-a certat cu Cosma, iară după-amiazăzi oamenii și femeile stăteau grămezi-grămezi și nu vorbeau decât despre nemaipomenita întâmplare.
Unul, mai știutor de tainele celor două case, îi spunea șoptind prietenului său mai apropiat că Toderică se întâlnise vineri seară cu Anica Podarului la portiță, că Anica l-ar fi necăjit cu însurătoarea și că el ar fi zis că Marta e subțirică, încât n-ai ști ce să faci cu ea, temându-te ca nu cumva să o frângi între degete și alte asemenea lucruri de luat peste umăr ar fi grăit Toader. Anica le-a spus toate aceste Floarei lui Ciucur, iar Floarea a dat vorba mai departe, încât Safta a prins de veste de vorbele pe care le grăise Toderică, viitorul ei ginere, și grozav s-a supărat și a început să facă gură. Mihu, blând ca totdeauna, numaidecât a plecat la Cosma, voind să-i spună că, dacă e vorba așa, apoi nu-i mai dă fata. Așa s-au întâlnit apoi pe punte și s-au certat din pricina vorbelor pe care le grăise Toader.
— Așa o fi! ziceau oamenii și clătinau gânditori din cap. Cu deosebire însă fetele și nevestele tinere nu erau mulțumite cu această lămurire. Tița lui Colac auzise de la cineva că lucrul stă cu totul altfel. Adică Marta nu ar fi voit să se mărite după Toderică, fiindcă ar fi în dragoste cu Miron și, auzind Simina despre aceasta, i-ar fi zis Cosmii să meargă la Mihu și să-i spună că, dacă-i vorba așa, apoi nu se mai duce Toader la pețite. Așa s-au întâlnit pe punte și s-au certat.
— Așa o fi, soro! își ziceau femeile și nu se mai îndoiau despre nimic.
— Nu spuneam eu că nu are să iasă nimic din toată nunta aceasta? zicea una. Și orbul putea să vadă că lui Toderică nu-i umblă mintea la însurătoare. Mereu pe la șezători, mereu pe la portițe...
— Așa-i, soro! îi răspundea alta. Apoi Marta? N-ai văzut cum se leagă de Miron? Nu ziceam eu? Dacă-i odată bogată, își alege cel puțin un bărbat încât să-i cauți pereche.
Astfel, din vorbă în vorbă, satul ajunse la înțelegere și, pe când se înseră, toți știau cum s-au petrecut lucrurile și nici unul nu se mai îndoia că Mihu odată cu capul nu-și va da fata din casă.
Când era însă vorba de Miron, mulți clătinau din cap și ziceau:
— Multă apă va mai trece pe Pârâul Corbului până ce Mihu își va da fata după un cioban.
Femeile însă nici despre aceasta nu se mai îndoiau. În vremea aceasta Toader era vesel, Simina era necăjită, Cosma era mâhnit, Marta îi făcea cu ochii plini de lacrimi mărturisiri Saftei, Safta asculta răcită până în adâncul inimii, iară Miron cutriera culmile munților ascunși în ceața depărtării.
De când a strâns pe Marta în brațe, de când a sărutat-o, de când a dezvelit scumpa taină a vieții sale, sângele îi rămăsese înfierbântat și sufletul lipsit de astâmpăr. O vedea mereu, și mereu fugea de dânsa; simțirea pe care o avuse atunci mereu se reivea, și el căuta mereu să o gonească. Adeseori îl apuca o pornire de turbare, încât se simțea ucigaș și se vedea sfărâmând pe Toderică, pe Mihu, pe Cosma cu o singură lovitură. Și iarăși se alina pe o clipă, dar deodată îl apuca dorul și-l purta spre vale. "Mă duc, își zicea, o iau și o aduc aici, departe, departe de lume..." Dar cum putea să răpească mângâierea bătrânețelor?
Norii se strecurau în liniște, unul câte unul, pe deasupra lui; luna mereu se ascundea în dosul lor și iarăși ieșea deasupra câmpului senin al cerului; stelele, carul cu boi, cloșca cu pui, întregi cetele strălucite pe nesimțite își mutau locul și înaintau pe calea robilor înspre cădere: păstorul zăcea întins pe spate, cu fața spre cer și cu privirea pierdută în adâncul înălțimilor lumești, cu care atât de mult se deprinsese. Acest cer era atât de străveziu, atât de limpede era câmpia pe care Miron se juca în copilărie, era cartea cea mare din care în tinerețe își tălmăcea tainele vieții; iară acum, când, obosit de munca zilei, trupul lui era cuprins de amorțire, sufletul său dezlegat ca o pară de foc se ridica și se depărta de la fața pământului, pe care își părea atât de străin.
[modifică]VI
Grozav se îndârjise nenea Mihu. Ședea și iarăși ședea ceasuri întregi, fără ca să poată ieși la capăt cu gândurile sale.
Peste puțin el uitase întâlnirea neplăcută pe care au avut-o la punte și nu se mai gândea decât la răutatea oamenilor, care acum aveau despre ce să vorbească. Îi părea că-i vedea adunându-se grămezi, că aude glumele lor proaste și adeseori îi venea să-și ia pălăria, să plece la Cosma și să-i ceară iertare, numai ca satul să rămâie de rușine cu clevetirile sale. Cosma îi zăcea greu la inimă, dar nu putea să se mânie pe dânsul. În sfârșit, amândoi erau părtași la aceeași soartă, amândoi deopotrivă dați pe gura satului; Mihu îl privea deci mai mult ca pe un păgubaș și prieten la nevoie. Duminica după-amiazăzi, Barbura lui Corbei veni să spună din partea Siminei că de cu seară nu poate veni, fiindcă se bolnăvise una dintre fetițe.
— Toate sunt bune! grăi Mihu când Safta îl încunoștiință despre aceasta.
Sângele i se ridică însă în cap; aceasta era o nemaipomenită necinstire pentru dânsul! Îi părea bine că logodna nu se face, dar seara, când ar fi trebuit să se facă, îl treceau fierbințelile.
"Nu! își zicea umblând neastâmpărat prin casă, atât de departe nu ar fi trebuit să meargă; dintr-un lucru atât de mic cum au fost vorbele de la punte nu ar fi trebuit să facă unul atât de mare, cum este acela de a strica o logodnă."
Luni dimineață, văzându-l mai deschis, Safta începu a se învârti pe lângă dânsul. Atât îi vorbise Marta despre Miron, încât capul și inima îi erau pline de chipul frumosului păstor; sta însă la îndoială și nu credea că Mihu va voi să audă despre dorințele Martei. De când era încă în leagăn, tata și muma se mângâiau cu gândul ca o vor mărita după Toderică, și acum nu putea să se împace cu gândul ca Marta să-și aleagă alt soț. Când își vedea însă fiica prăpădită și se uita în ochii ei stăruitori, începea să se înduioșeze; iară cănd Marta scăpa câte-o lacrimă, îndată îi zicea:
— Marto! vino, draga mamei, să mergem la el.
— Nu, îi zicea Marta. Nu pot! Du-te singură, căci mie îmi vine să mă ascund în fundul pământului.
Iar când Safta pleca, Marta fugea după dânsa și o ruga să nu meargă.
— Mihule! grăi Safta în cele din urmă. Am să-ți spun o vorbă. Mihu dete din cap și intră cu dânsa în casă, apoi se așeză tăcut.
— Precum văd, zise acum Safta întristată, din măritișul Martei nu are să se aleagă nimic.
— Nu știm încă, răspunse Mihu așezat. Să vedem ce zice Cosma.
— Ce zice? îi întâmpină Safta. Pentru ce n-a făcut logodna ieri? Se vede că și-a schimbat gândul.
— Nu știi! grăi Mihu. Dacă ar fi astfel, trebuie să așteptăm, ca să-și trimită oamenii, pentru ca să-mi întoarcă vorba, după cum se cuvine. Iar dacă nu, urmă el stăpânindu-se, apoi o să vedem care-i mai tare.
— Să vedem că Toderică nu o mai vrea pe Marta, grăi Safta cam tulburată.
— Nu o mai vrea? zise Mihu aprinzându-se. Cum? Ori nu-i pare destulă fată?
— Nu te aprinde, dragă Mihule, răspunse nevasta, dar vezi, pesemne s-o fi vorbind prin sat, și Toderică a auzit...
— Ce se vorbește prin sat? întrebă Mihu albindu-se ca varul.
— Mihule dragă, îi zise Safta îngrijată, liniștește-te! Nu te-am văzut niciodată atât de nerăbdător. Vezi, tu știi cum sunt tinerețile. S-ar putea ca Martei să-i fi căzut vreun flăcău la inimă, și Toderică să fi auzit și așa să nu o mai voiască.
— Cum așa? întrebă Mihu cu ochii mari. Safta suspină din greu, apoi începu să lăcrimeze.
— Mihule! zise ea, niciodată nu ne-am gândit la una ca asta. Se prăpădește, piere, se usucă! De ieri dimineață nu mai vorbește decât de dânsul; plânge și suspină, încât îmi sfâșie inima.
— Sărmana fată! zise Mihu înduioșat. Pentru ce nu mi-ați spus mai demult?
— Nu știam! urmă Safta. A trecut un an de când îmi tot vorbește despre dânsul, mereu mi-l laudă, mereu îmi spune cât e de voinic, de frumos și de dulce la vorbă; totdeauna îmi vorbea, însă așa, că nu mă gândeam la nimic. Acum, deodată, nu o mai cunosc... și nu știu ce-i de făcut... Uite, Mihule, să nu te mânii; e cioban de la munte și nu știu...
— Un cioban? șopti Mihu răcit în tot trupul.
— Da, un cioban, răspunse Safta.
— Și Marta îl iubește?
— Da, încât se prăpădește, zise mama plângând. Mihu căzu pe un scaun de lângă masă, își rezemă capul în pumni și stete câteva clipe tremurând de zguduire.
— Mi-ați mâncat viața! strigă el după aceea, ridicându-se. Ce să mă fac? Mai bine îi sucesc gâtul decât să mă fac de râsul și de batjocura lumii! Unde am ajuns!?
— Mihule! o să-l uite cu vremea, grăi Safta călcându-și pe inimă.
— Da, strigă Mihu cu amărăciune. O să-l uite de dragul altuia. Lumea însă nu o să-l uite!
El își acoperi fața cu amândouă mâinile, stete puțin în luptă cu sine, apoi se îndreptă și grăi liniștit, dar aspru:
— Adă-mi fata!
— Mihule! strigă Safta înspăimântată și cu ochii ațintiți asupra feței lui aspre.
— Adă-mi-o! ori mă duc s-o aduc eu însumi, ca toți argații să vadă cum o aduc, îi zise Mihu.
Safta ieși, iară Mihu rămase nemișcat la locul în care se afla. Peste puțin, Marta, însoțită de mamă-sa, intră cu capul ridicat și cu fața albă, dar liniștită.
— Marto! zise Mihu înăbușit. Dar ce să-ți zic? Tu mergi de capul tău?
— Nu merg, tată! îi răspunse ea.
— Nu mergi? dar umbli și vrei să te măriți precum te poartă gândul, grăi Mihu.
— Nu vreau! răspunse Marta hotărâtă.
— Atunci ce vrei cu acel ticălos? strigă Mihu purtat de patimă. Marta se zgudui în tot trupul, obrajii i se roșiră, ochii i se umplură de văpaie, buzele începură să-i tremure; ea făcu un pas înainte, apoi zise cu răceală:
— Taică! nu zice că e ticălos, căci îți batjocorești fata! Acele cuvinte erau grăite cu atâta simțire, încât Mihu deodată nu mai știu ce să-i facă, ce să-i zică.
Marta se apropie și se alipi de dânsul, își așeză brațul pe umărul lui, apoi grăi:
— Lasă, taică, nu te supăra! Nu fi mâhnit! Nu am să-l uit în viața mea, dar niciodată n-am să vă vorbesc despre dânsul. El s-a dus, pentru ca să nu se mai întoarcă. Poate însă că, dacă l-ai cunoaște, i-ai zice să rămâie, atât e de nu știu cum, încât nu se poate să-l vezi și să nu-i duci dorul. Nu cer să-l mai văd, dar doresc, taică, să-l vezi și tu, apoi mărită-mă după cine vei voi.
— Draga mea copilă! răspunse Mihu mișcat. E mai bine să nu-l vezi nici tu și nici eu să-l văd. Mi s-ar sfărâma inima.
— Dacă socotești, tată, apoi fie și așa! grăi Marta; după aceea ieși încet din casă, iară Safta ieși din urma ei.
Mihu se lăsă pe un scaun de lângă masă, își rezemă capul pe cot și rămase vreme îndelungată pierdut în gânduri mistuitoare. Viața îi era ruptă în două, după toate câte a suferit în cele din urmă zile; acum se temea că nici în viitor nu-i mai rămâne nici o mângâiere. Nu se îndoia că Marta peste câtva timp se va alina și va pierde gândul de dragoste pentru păstor; dar suferințele ei erau mai grele pentru dânsul. Ar fi purtat și aceste suferințe, și nu-l mâhnea decât un singur gând: ce va zice lumea? Toată viața a trăit astfel, ca lumea să poată vorbi numai bine despre dânsul; așa învățase de la părinți, așa se obicinuise, așa își găsea cea mai mare din mulțumirile vieții, și acum, deodată, vedea risipindu-se partea cea mai scumpă din prețul bogățiilor și al bunelor sale fapte.
Într-un târziu, el se ridică, își netezi fruntea, apoi grăi încet și fricos:
— Dar ce-mi pasă de gura satului! După ce rosti aceste vorbe fața lui se schimbă; nu mai era Mihu, omul bun și blând, ci omul bogat, căruia nu-i mai pasă de nimeni.
Afară începură să latre câinii. Mihu ieși. Erau Mitrea și Simion. Stăpânul casei îi primi după cum se cuvenea, îi duse în casă, apoi, după ce-i pofti să șadă, îi întrebă ce gând bun i-a adus la casa lui.
— Pentru ca să nu facem multe cotituri la dreapta și la stânga, răspunse Mitrea, am venit pentru vorbele slabe pe care le-ați avut cu Cosma.
— Nu are pricină, grăi Mihu rece.
— Adică da! urmă Mitrea. Cearta a fost din pricina copiilor, și vina, pe drept vorbind, nu este nici a unuia, nici a altuia. Și fiindcă se vorbește prin sat că nu ai fi voitor să-ți dai fata din casă...
— Așa-i! zise Mihu, ne vine greu să ne despărțim de dânsa.
— Tocmai fiindcă-ți vine greu, urmă Mirtea, și, pe drept vorbind, știm că ai putea să faci cum vrei în casa d-voastre! dar, fiindcă se vorbește prin sat că nici fata nu ar cam vrea și nu ai fi tocmai voitor să nu-i faci pe dorință, deoarece e singura pe care o ai...
— Așa-i! zise Mihu mulțumit. Ținem să o vedem fericită.
— Și fiindcă se vorbește prin sat, urmă Mitrea, că ai fi hotărât să-ți iei ginere în casă, adică să zidești de alături o casă pentru Marta, și ai fi zis că nu râvnești la bogăția nimănui, căci ai de unde să dai...
— Așa-i! zise Mihu, începând a se mândri. Mult, puțin, ne-a dat Dumnezeu, numai noroc să fie...
— L-a dat Dumnezeu! grăi Simion.
— Și fiind astfel, încheie Mitrea, Cosma s-a gândit că nu ți-ar fi cu supărare dacă ți-ar înapoia vorba, te-ar ruga să fii bun iertător și să rămâneți cu cinste ca mai înainte.
Mihu stătea tulburat înaintea oaspeților săi.
— Așa-i, zise el, îmi pare bine de vorbele pe care mi le trimite Cosma, dar nu înțeleg cuvintele despre măritișul fetei mele.
— Vere Mihule! grăi Simion așezat și cam aspru. Să-mi ierți vorba, dar ne ești cu supărare când vrei să ne ascunzi un lucru de care se reazemă cinstea casei de la care venim. Slavă Domnului! satul nu e pustiu, și este pe ici, pe colo câte un om care știe ce se petrece prin casele vecinilor. Oamenii îți laudă dărnicia și spun cât de mult l-ai luat în drag pe Miron, oierul; iară d-ta voiești acum să arunci vina pentru stricarea logodnei asupra lui Cosma.
— Ferească Dumnezeu! grăi Mihu, sunt gata să o spun întregului sat că vina e din casa noastră. Dar prin sat se vorbește mai mult decât este adevărat, și despre măritișul fetei mele cu Miron până acum nu s-a luat nici o hotărâre; aceasta vă rog să le-o spuneți tuturora.
— Dar a fost vorba, zise Mitrea.
— Da, să vă spun drept, răspunse Mihu, așa, în treacăt, a fost; și dacă nu s-a potrivit flăcăul, apoi cum va fi voia lui Dumnezeu!
— Te înțelegem acum! grăi Simion zâmbind. Dar noroc să ai de ginere. Ce-i drept, flăcăul nu e bogat, dar e flăcău, încât să-i fie satului cinste de dânsul.
— Nu-l cunosc, zise Mitrea, dar așa se zice prin sat.
— Eu îl cunosc, grăi iarăși Simion, și ți-o spun din inimă. Mihu sta buiguit între amândoi, privea cu îndoială când la unul, când la cellalt și nu știa ce să le mai zică. El le dete mâna, îi petrecu până la poartă, dar nu-și mai dădea seama despre cele ce face ori zice.
Ar fi dorit să vie cineva să-l întrebe pentru ce au venit Mitrea și Simion; dar nimeni nu se arăta. Se întoarse dar în casă și începu să umble nedumerit în sus și-n jos. Se simțea cu totul alt om.
"Miron! își zise el înseninat. Numele e bun. Se vorbește prin sat că aș fi hotărât să-l iau de ginere în casă, că aș fi hotărât să-i zidesc de alături o casă. Câte nu mai scornesc oamenii?... Dar adică pentru ce să nu fie cu putință... Hm! Cum zice Marta: poate că dacă l-aș cunoaște, aș judeca și eu altfel. Se-nțelege c-am fost cam pripit."
Și acum Mihu începea să dea cu socoteală că trebuie să fie ceva de flăcăul acela, dacă Marta îl iubea. Vedea în gândul său cum meșterii lucrează la casă, cum el însuși împarte porunci, vedea pe Marta cu copilul în brațe și auzea cum oamenii își zic: "Se vede că o durează pentru Marta". Îi părea că aude cum nepoții își povestesc: "Așa și așa era pe vremea când Mihu își luase ginere și-i zidise o casă".
Era un farmec nespus în toate aceste. Mihu plecă spre ușă, dar când era să deschidă, se opri și zise: "Nu! Nu încă! să nu mă pripesc! Să văd mai nainte, să mai întreb, să mă încredințez mai bine, să-l văd apoi cu ochii mei".
Iarăși începu să umble prin casă și să-și cumpănească gândurile. Deodată fața lui se întunecă. Vedea pe Cosma înaintea sa, și sufletul i se umplea de amărăciune când se gândea că Cosma ar putea să-i zică: "Tot omul cu oamenii de seama lui!"
"Nu! își zise Mihu, eu tot nu-mi dau fata după un cioban; mai bine să rămâie fată mare!"
[modifică]VII
Casa lui Mihu era tristă și mâhnită, tinerețea și darul veseliei pieriseră din ea.
Safta, harnică gospodină, ședea retrasă și tăcută ceasuri întregi, fără de nici o treabă și departe de plăcutele griji ale casei. Dumnezeu îi dăduse destul; avea din ce să trăiască și nu se temea că-i vor rămânea copiii necăpătuiți.
Mihu, stăpânul mândru de bogățiile sale, dimpotrivă, din zori de zi până seara târziu muncea alăturea cu slugile. Feciorii îi erau încă tineri; le mai rămânea destulă vreme să muncească.
Marta, în sfârșit, era blândă, harnică și totdeauna în voie bună, gata de a le zâmbi celor ce-i privesc în față; dar ea nu mai era copila zburdalnică ce răsfăța lumea prin neastâmpărul veseliei. De pe o zi pe alta sângele îi pierea din obraji și vinele tot mai mult îi străbăteau prin pielița albă a mâinilor.
Despre întâmplările petrecute nimeni nu mai cuteza să vorbească, și această tăcere, purtarea liniștită și prefăcuta uitare îl umplea pe Mihu de îngrijare. Parcă se temea de ceva și, oriunde privea, el nu vedea decât o mustrare ascunsă. Sub acoperământul casei sale era mereu nedumerit, iar când ieșea între oameni nu-și mai găsea cumpătul și buna chibzuială de mai înainte, fiindcă se știa judecat în taină și nu știa judecata lumii. Ar fi dorit să vadă pe cineva plângând, dar nimeni nu plângea. Ar fi dorit să-l mustre cineva, dar nimeni nu cuteza. Ar fi dorit să se mai întâmple ceva, dar întâmplările se înșirau după obiceiul vremilor. Nu putea să-și dea seama ce dorește; simțea însă că lucrurile îl supără și că nu mai pot rămânea cum sunt. Toată casa i se schimbase, fără ca să poată înțelege destul de lămurit pentru ce. Inima i se umplea de amărăciune când vedea că nimeni în lume nu-și mai deschide sufletul înaintea lui și că a ajuns a fi străin chiar între pereții casei sale.
Adeseori sta și privea așa în lume, da din umeri și iarăși urma lucrul. Era o supărare în casă, dar avea să treacă și asta.
Zilele treceau însă, și nimic nu se schimba. De pe o zi pe alta își pierdea răbdarea, se mânia fără ca să știe pe cine și-i venea poftă de ceartă. Pierduse ceva ce nu mai putea găsi; era obișnuit cu o mulțime de lucruri, care nu i se mai puneau în cale; îi lipseau rostul obișnuit și tihna de toate zilele.
Cosma îi sta Mihului greu pe inimă. El era vinovat de toate; pentru el se urmează lucrurile cum s-au urmat. Dar socoteala era încheiată și Cosma parcă nici nu mai trăia pe fața pământului.
Într-o duminică, întorcându-se de la biserică, Mihu găsi pe Safta șezând singură la fereastra din casa cea mare. Atât era de adâncită, încât tresări când îl simți intrând în casă.
Mihu nu se mai putu stăpâni.
— La ce te gândești, nevastă? grăi el.
— La ce să mă gândesc? îi răspunse ea. Știi cum sunt gândurile: vin cu sila și se duc fără de veste.
— Așa-i! zise Mihu ușurat. Dar, când ochii lor se întâlniră din nou, el văzu furișându-se o lacrimă din ochiul soției sale.
— Safto! zise el cam aspru. Prea te dai după fată.
— Dar n-o vezi cum e? îi răspunse nevasta cu amărăciune.
— Ce zice? întrebă Mihu liniștit.
— Nimic! grăi Safta. Nu vrea să se dea în vorbă despre dânsul. Mihu rămase câtva timp cuprins de o vie îngrijare.
— Safto! grăi el hotărât. Să o mărităm după el.
— Fă cum vrei, răspunse ea.
— Să fac cum vreau? zise Mihu. Ori nu văd că v-ați pierdut odihna și v-ați schimbat firea? O să mă duceți până la anul tot așa. Vreau cum vreți voi!
— Mihule! grăi acum Safta. Nu zice că noi voim! Tu ești stăpân în casă; tu fă cum vei chibzui.
— Așa-i! zise Mihu tulburat. Așa-i! zise iarăși, ridicându-și mereu părul de pe frunte. Așa-i! eu am să hotărăsc.
Ar fi dorit ca Safta să mai zică ceva; Safta însă, văzând că el nu mai zice nimic, tăcu și ea. Astfel au stat, fiecare cu gândurile sale, până ce a intrat Marta, ca să întrebe dacă nu vor să șadă la masă.
Mihu acum simțea pe umerii săi întreaga sarcină a lucrurilor viitoare, dar nu se putea hotărî. Dacă ar fi fost cineva să-l împingă într-o parte ori în alta, fie un copil, fie chiar unul dintre slugile sale, el s-ar fi bucurat; acum însă chiar nici Safta nu-i mai zicea: "Eu nu zic să faci, bărbate; cred însă că ar fi bine."
Era în sufletul lui o luptă care de la sine nu se mai putea curma, și în câteva zile această luptă îl secă de puteri. Miercuri luă un fel de hotărâre, își puse în gând să cunoască, înainte de toate, pe Miron, iar joi de cu zori plecă la munte, zicând că merge să vadă turma dusă la jir.
Seara, când se întoarse, buiestrașul era plin de spumă. Mihu descălecă încet, iar când Safta îl întrebă despre trebile zilei, el răspunse scurt și cuprinzător: "Toate sunt bune!"
A găsit stâna lui Miron, dar pe Miron nu l-a mai găsit. Plecase cu vreo trei săptămâni mai înainte. Își vânduse partea din turmă, își luase vițeii și juncanii și plecase, nimeni nu știa unde și nimeni nu știa pentru ce. Se dusese în lume.
Mihu tăcea, deși era cuprins de o vie părere de rău. Marta, fata lui cea înțeleaptă, tot mai strâns i se lipea de suflet, se simțea parcă anume făcut de Dumnezeu numai de dragul ei, și chiar feciorii îi păreau străini.
Dară Marta era mulțumită și nu mai cerea nimic, iară el însuși nu mai avea nici o dorință pentru dânsa.
Era tristă casa lui Mihu, tristă și mâhnită...
[modifică]VIII
Vremea dă și vremea duce: vremea e stăpâna lumii. Trecuseră doi ani de zile de când casa lui Mihu fusese zguduită. Farmecul întâmplărilor stinsese dureri și dorințe, dar nu a putut pune inimile la locul lor de mai nainte.
Despre Miron nu se mai vorbea prin sat decât din când în când, pe la șezători sau în serile de iarnă, când fetele și flăcăii se adunau la clacă. Și atunci însă vorbele se înșirau ca într-o poveste rămasă din bătrâni. Toată lumea știa că Miron s-a dus în lume; nimeni însă nu știa unde s-a dus și ce s-a făcut. Unii credeau c-a intrat în oaste, alții că a trecut munții și iarăși alții credeau că a trecut în Țara Turcească și că nu se va întoarce decât cu chimirul plin de galbeni. Singură Marta ar fi știind unde e Miron, dar nimeni nu cuteza să o supere cu întrebări, fiindcă știa de mai nainte că-i va tăia vorba. În casa lui Mihu, Miron era uitat; Safta de mult nu se mai gândea la el, iar Mihu numai atunci își aducea în treacăt aminte, când prietenii buni îl apucau cam pe departe despre măritișul fetei, lăudându-i pe câte un flăcău ce ar fi bun de ginere în casă. Mihu își aducea aminte privirea cu care îl întâmpina fiică-sa când era vorba de asemenea lucruri, se făcea că nu înțelege și se întorcea mâhnit acasă.
Nu mai erau vremile de demult. Mihu zidise casa de alături, pe care și-o gândise odinioară atât de frumoasă. Vasile se însurase și avea un copil. Tata și feciorul erau vecini și oameni de aceeași casă, cum le venea mai bine. Safta avea noră în casă și nu avea, când i-ar fi fost cu supărare. Nepotul era când la mama, când la bunica și când iarăși la mătușa, era purtat de pe braț pe braț și le da tuturora de lucru și pe toți îi întinerea.
Și Toader se-nsurase.
— N-am zis-o? strigau nevestele, pe când era logodit cu Anica Podarului. Și orbul putea să vadă cât de colo!
Se vorbea că Mihu era să fie nun, deoarece ținea foarte mult la cinstea cumetriei și e mare om de casă acela care ne cunună copiii și ne botează nepoții. Dară Cosma nu știa dacă Mihu ar fi bun voitor de a primi, iar Mihu era jignit și nu-i venea să se arate doritor de cinstea cumetriei.
Mihu, cu toată casa, a fost poftit la un scaun de odihnă, un pahar de băutură și mai multă voie bună, și, poftit fiind, nu putea să lipsească. La nuntă apoi, încetul cu încetul, sufletele se deschiseră; înspre seară, Safta se sărută cu Simina, iară la miezul nopții Mihu strânse mâna cu Cosma.
— Să trăiești, cumetre! îi zise el din toată inima! Dacă nu-mi ești, țin să-mi fii, cu voia Domnului, țin să-mi dai cinstea aceasta!
— În partea mea e cinstea! răspunse Cosma, îndreptându-se cu mândrie, înalt și gros.
S-a schimbat casa lui Mihu, s-a schimbat satul, lumea întreagă s-a schimbat; numai Marta rămăsese tot cum a fost, blândă, harnică și totdeauna în voie bună. Dar atât de demult era că Marta fusese tot astfel, încât nimeni nu-și mai aducea aminte de vremile acelea în care era altfel; lumea se deprinsese cu firea ei, și parcă ea totdeauna a fost fată înțeleaptă. Acasă, la biserică, la joc, la clacă, la nuntă, pretutindenea față cu oamenii ea se arăta scurtă la vorbă, în voie bună și plină de bunăcuviință: așa o știa Safta, așa Mihu, așa o știa lumea întreagă.
Numai câteodată ea își pierdea răbdarea obișnuită. Cu deosebire de când se făcuse bunic, Mihu începu a fi stăruitor. Își vorbea mereu despre perii încărunțiți înainte de vreme; se tânguia că n-a avut noroc, spunea mereu că o singură dorință ar mai avea în viață; ba într-un rând îi vorbi Martei depre vredniciile lui Lepădat, feciorul lui Petrea Dogarul, și în alt rând despre Dinu, feciorul lui Popa Nichita, preotul din Bălășeni.
Când se apropia toamna, Marta pe zi ce mergea se făcea tot mai nedumerită și mai gânditoare, adeseori era tristă, dorea singurătate, în sfârșit își pierduse liniștea. Adeseori, când serile erau frumoase, îi plăcea să stea vreme îndelungată pe laița din fundul grădinii, cu capul rezemat de tulpina părului și pierdută în gânduri nehotărâte.
— Marto! îi grăi Floarea, soția lui Vasile, văzând-o pierdută astfel în gânduri. Ia mai lasă gândurile! Nu te întrista. O dată-i lume, o dată-i tinerețe!
— Eu să mă întristez? întrebă Marta uimită. Dar pentru ce?
— Pentru ce? grăi nevasta. Te văd că stai mereu pe gânduri.
— Ești nu știu cum, grăi Marta cu vioșie. Uite, urmă apoi mai încet, tu poate că nici nu-i înțelege: stau ici și privesc în lume, îmi închid ochii și privesc mereu și nu gândesc nimic. E, nu știu cum, minunat locul!
Floarea dete din umeri.
— Și te gândești la el, zise ea apoi cam necăjită.
— La el? întrebă Marta, privind-o cu ochii mari. La cine? Deodată ea se cutremură și se îndreptă spre Floarea.
— Înțeleg! zise zâmbind. Da! mă gândesc câteodată, dar foarte arareori... E mult de atunci; parcă nici nu-i adevărat.
— Ei bine! atunci pentru ce nu vrei să te măriți? grăi nevasta.
— Nu cumva crezi că pentru el? o întrebă Marta speriată.
— Dar ce altă să cred?
— Să vorbim despre alte lucruri, îi zise Marta. Știu că n-ai să mă înțelegi! Atât mă simt de bine așa cum sunt, încât nu mă pot hotărî să mă mărit.
Floarea iarăși dete din umeri, dar, privind în fața Martei, nu mai îndrăzni să-i vorbească despre măritiș. Ele mai steteră câtva timp de vorbă, apoi se întoarseră în curte.
Înainte de a dormi, Marta se gândi timp îndelungat la Miron. Ar fi dorit să știe ce s-a făcut, unde este și cum își petrece zilele. Dar această dorință, odinioară atât de vie, încât îi punea sângele în fierbere, acum era ca o blândă suflare de vânt, de care frunza plopului abia se clatină. Și-l închipuia, dar nu putea să-l mai vadă înaintea ochilor închiși. Era șters din sufletul ei, și în urma lui nu rămăsese decât o plăcută aducere-aminte a șirului de întâmplări și zguduiri sufletești prin care trecuse. Dar această aducere-aminte era atât de plăcută, încât Marta își strânse ochii și suspină când gândi că și aceste urme vor mai pieri din sufletul ei. Ar fi voit să plângă, și nu putea. Grozav îi părea viața de deșartă: nici o dorință și nici o durere nu mai vedea într-însa.
Era duminică. Marta se duse la biserică și după prânz petrecu până în amurgul serii la joc.
Seara, întorcându-se de la joc, se opri cu tovarășele ei la Fântâna Corbului, se așeză pe doaga fântânii și stete câtva timp gânditoare.
— Țineți voi minte când ne cânta Miron din fluier? zise ea, și întâia oară după doi ani de zile începu să vorbească despre dânsul.
Pe când sosi acasă, luminile se aprindeau. Erau oaspeți la casă. Încă de joi, Pintea Dubăul trecuse cu vite la târg și stătuse câteva ceasuri la prietenul său, Mihu, având cu sine, ca din întâmplare, și pe tovarășul său, Manea Vătafului. Acum ei se întorceau de la târg și, după cum îi poftise Mihu, trăseseră la gazdă, pentru ca mâine-zi să plece mai departe, fiindcă era cale de o zi până la Valea-Sărată, tocmai dincolo de munte.
Marta știa de ce e vorba. Încă vineri seara, Safta îi spusese că Manea e un om foarte cumsecade, așezat și cam știutor de carte. El avusese nevastă și doi copii, dar i-au murit, sărmanul de el.
La cină era masă mare. Pintea, ca om sfătos, ținea firul vorbei când cu Mihu, când cu Safta, când cu Vasile; vorbea însă mai ales despre "la noi" și "la d-voastre" și zicea mereu că, dacă n-ar fi om cu casă, și-ar căuta aici o nevastă și nu s-ar mai întoarce.
Manea, un om cam de treizeci de ani, scurt și spătos, cu mustața groasă și cu ochii mari, ședea rezemat pe spatele scaunului, da din umeri, zâmbea din când în când, dar nu sporea vorbele.
Toată seara Safta și Floarea erau vesele, Vasile sta retras, iară Mihu se mișca nerăbdător pe scaun. Marta era blândă, deșteaptă și mai în voie bună decât de obicei.
După masă Mihu căută să fie singur cu Marta, iară ea nu-l ocoli. Privirile lor se întâlniră, dar Mihu nu știa cum ar vrea și cum nu.
— Ce zici, Marto? grăi el în sfârșit.
— Ce să zic?... răspunse ea. N-aș vrea, taică. Dar odată tot trebuie să fie și e mai bine așa.
— Așa-i, fata mea, zise Mihu, mai stete puțin cuprins de nedumerire, apoi ieși.
Marta rămase câtva timp nemișcată. Ochii i se umplură de lacrimi. Ea ridică amândouă mâinile, își acoperi fața și își șterse lacrimile din ochi.
— Doamne, cum trece vremea! zise ea și ieși în urma tătâne-său.
[modifică]IX
Era bâlciul de toamnă de la Sărata, unul din acele bâlciuri vestite, la care oamenii se adună până de peste nouă țări și nouă mări.
Când ziua de Sfântul Dimitrie se apropie, pe coastele munților, prin înfundăturile văilor, de-a lungul Podgoriei, pretutindenea pe unde omul și-a întemeitat adăposturi, până la cele mai depărtate odăi de pe șes, lumea se pune în mișcare.
Sărata se începe de jos, de pe țărmurii râului, unde se despart văile și se crucișează drumurile de țară, și se întinde sus pe coaste până la plaiul întins, unde încă de joi se înșiră corturile neguțătorilor și cârciumile însemnate cu steaguri în mai multe fețe. Vineri, drumurile de dimprejur încetul cu încetul se umplu, și până seara zgomotul lumii adunate umple văile din fața coastei.
Dar bâlciul e mai ales o sărbătoare de întâlnire și de veselă petrecere. Lumea cea multă, oamenii ce vin ca să vadă și să se arate, fetele și nevestele tinere, gătite ca de nuntă, flăcăii sprinteni și gata de a se prinde la horă, călușerii mlădioși și iuți la pas, întreaga lume veselă nu se adună decât duminică.
Duminică lumea curgea mereu: unii urcau din sat, iar alții veneau despre munte.
În apropierea intrării despre munte, încă de sâmbătă seara se așezase un car cu patru boi, încărcat pe jumătate cu fân. Duminică dimineața fânul era descărcat și aruncat la proțapul carului, iar cei patru boi, dimpreună cu cinci juncani, rumegau împrejurul porșorului de fân.
În carul deșertat erau un fier de plug, câteva coase, o piatră de râșniță și, legate la un loc, mai multe lucruri de fierărie.
Miron ședea pe latura carului și privea când spre munte, când spre bâlci.
Marta era logodită cu Manea Vătafului, așa-i spusese cineva cu câteva zile în urmă, și astăzi era să vie la bâlci, ca să cumpere darurile de nuntă și să se arate lumii.
Dorea să o mai vadă o dată. Vremea trecea însă, soarele se ridica mereu pe cer, dară trăsura Mihului Saftei nu se ivea despre munte.
Miron de mult începuse a fi nerăbdător, dar fața îi rămânea plină de o liniștită oboseală și privirea i se muta încet de la un lucru la altul.
Câteodată el se ridica cumpătat și stătea timp îndelungat în car. Cioarecii strâmți de aba, cămașa lungă până aproape de genunchi, cusută pe margine cu fire de mătase galbenă și încheiată la brâu cu chimirul îngust, din care ieșeau plăselele groase ale unui cuțit, pieptarul albastru, cu cinci bumbi lătăreți, mânecile largi tivite tot cu mătase galbenă, pălăria lată, ce-i sta dată îndărăt, încât acoperea tot părul tuns și lăsa dezvelită întreaga frunte rotundă și netedă, toată înfățișarea i se potrivea cu cumpătul mișcărilor și cu înțelepciunea ochiului. Din când în când, el își apuca musteața groasă, dar scurtă, cu buza de din jos și o netezea, apoi iarăși rămânea cu buzele strânse și cu fața nemișcată.
Marta era să se mărite. Era un lucru firesc să se mărite. Așa se petrec lucrurile în lume, iar nu altfel. Dar voia s-o mai vadă o dată, și atât!
În zadar aștepta însă, căci Mihu, care stătuse de gazdă la Pintea Dubăul, intrase despre sat și, pe când Miron privea nedumerit spre deal, trăsura lui Mihu și aceea a Dubăului traseră la umbra unui carpăn din apropierea pădurii de la dreapta. Mihu și Pintea săriră voinicește pe iarba uscată, iar nevestele se deteră jos și începură a-și scutura hainele și a le potrivi pe trup.
Urmară apoi vorbele... că lumea e multă... că locul e frumos, că timpul e potrivit, în sfârșit, după cum e obiceiul omului când sosește undeva.
— Acum voi plecați în căile voastre, că noi mergem să vedem cine, cum și în ce fel, zise Mihu în sfârșit, poftind pe Pintea să meargă cu dânsul. Se putea ca, din întâmplare, să dea peste Manea. Era vorba ca deseară să vie cu toții la casa lui, apoi mai aveau să cumpere mai una, mai alta; nu-l puteau deci lăsa să-i caute de-a oarba prin târg.
Plecând, Mihu și Pintea o luară cu pași măsurați spre partea unde lumea se înghesuia. Intrați apoi în bâlci, nu înaintau decât pas cu pas. Aci era un prieten, colo o rubedenie și iarăși în altă parte un cunoscut de mare cinste. Mereu stăteau de vorbă. Pintea spunea, așa cam pe departe, cum adică s-a întâmplat ca Mihu să fie la bâlci, iară Mihu, deși nu era tocmai în voia lui cea bună, simțea că umblă prin mijlocul lumii și zâmbea mulțumit.
Peste puțin se opreau la niște saci cu bucate, la o pereche de boi frumoși, la un cal trupeș, la un vraf de lemnărie; pentru ca vorba să fie scurtă, umblau ca prin târg.
Dar Pintea ducea pe Mihu spre partea de la deal, unde știa că va găsi pe Manea.
Când erau să treacă pe lângă carul în care stătea Miron, Mihu se opri și începu să se învârtească împrejurul juncanilor.
— Bună prăsilă, zise el, apoi se întoarse spre Miron și rămase câtva timp cu privirea ațintită la el.
— Cum ții juncanii? întrebă el.
— Nu-i vând, răspunse Miron rece.
— Ce-ai dat pe ei? întrebă iarăși Mihu.
— Nu i-am cumpărat, răspunse iarăși Miron. Mihu mai privi o dată sus la Miron, apoi se întoarse jignit, ca să plece mai departe.
Fața lui Miron se deschise. El puse mâna pe leucă, își dete vânt și, rezemându-se pe braț, se aruncă din car înaintea lui Mihu.
— Sunt de prăsila mea, zise el zâmbind cu bunăcuviință, și-i vând, dacă sunteți doritori de a-i cumpăra.
Mihu era mulțumit.
— Nu tocmai, zise el, însă îmi plac juncanii și doream să le știu prețul. Îi aduci de departe?
— De la Vadu-Rău, răspunse Miron.
— Cum? tocmai de la câmpie? întrebă Pintea uimit. Dară soiul pare a fi de munte.
— Așa-i! grăi Miron. Sunt prăsiți la munte, dar în urmă i-am adus la câmpie.
— Așa mai înțeleg și eu! să ai noroc, nepoate! grăi Mihu și plecă mai departe, iară Miron se aruncă din nou în car, apoi privi câtva timp în urma celor doi oameni atât de cumsecade.
De la depărtare cam de-o sută de pași bătrânul se uită încă o dată îndărăt.
Miron tresări. Era ceva în privirea aceea... Ce era... El cunoștea portul, portul satului în care petrecuse cele mai frumoase zile ale vieții sale; cunoștea omul, îl văzuse adeseori la biserică.
"Mihu! zise el mișcat. Cum a îmbătrânit!" Așadar, Marta era în bâlci, aici, aproape, poate cu totul aproape.
Cuprins de un viu neastâmpăr, el sta nehotărât în car: nu știa ce să facă; îi era oarecum frică și-i venea să plece numaidecât acasă. Deodată tresări, își lăsă mâinile încet în jos, își dete puțin trupul la stânga și rămase nemișcat și cu ochii ațintiți în depărtare.
De la dreapta, la depărtare ca de patru sute de pași, Marta trecea spre bâlci. Așa era, cum a fost, înaltă, cu pasul ușor, cu capul dat puțin înainte... și chipul tot acela, și părul tot așa și-l poartă. Dar pe sân parcă nu mai e salba cea bogată, catrința nu mai e bătută în fir și altița cusută în roșu și albastru e rară, numai presărată.
Miron privește ca la un lucru frumos și plăcut. Pare însă că s-ar fi așteptat la mai mult; parcă s-ar simți dezamăgit.
Când Marta se amestecă în mulțime, el sare din car și, cuprins de-o veselă și feciorească pornire, merge sprinten, cu pas iute și ușor, în urma ei.
Pretutindenea, peste capetele oamenilor, o vede; se apropie, tot mai mult se apropie, și inima i se umple de îndărătnicie.
În sfârșit, ea se apropie de horă și privește, iară el se pune în față cu ea, pierdut în dosul oamenilor.
El o vede acum de aproape, îi vede fața albă, ochiul mare și obosit, mâna străvezie, liniștita amărăciune pe buzele ei, o vede și iarăși tresare.
"Cât e de pierită!" zise el înăbușit. E pierită, dar e frumoasă. Ochiul ia hrană și sufletul se desfată de privirea ei. O dată vrea să o vadă, și încă o dată, și o singură dată. A trecut ca o zi de primăvară, dar nu e mulțumit; e fericit, dar mulțumit nu e. Dintr-o clipă în alta fericirea îl face tot mai îndrăzneț.
Nu se mai poate stăpâni; dă cu cotul înainte și se așază astfel ca Marta să-l poată vedea, iară când, în sfârșit, privirile lor se întâlnesc și rămân mistuindu-se una pe alta, amândoi stau încremeniți.
Farmecul ochiului, căldura gândirii vărsate în o singură privire, tainica înțelegere între două suflete pierite iarăși zidesc lumea risipită.
Acum nu mai e timp pentru buna chibzuire: ei s-au văzut, ei trebuie să se întâlnească, să-și strângă mâna, să schimbe o vorbă, să plângă împreună. Trebuie, dar nu pot, căci lumea, și acum tot lumea îi desparte.
În deznădăjduirea sa, Miron aruncă Martei o privire hotărâtă și stăruitoare, iară Marta nu se mai gândește la nimic, ci-i aruncă Saftei vorbele: "Mă întorc numaidecât", și pleacă cu moartea în suflet la carpăn, și de aci mai departe, spre pădurea de pe coaste.
Miron nu se mai întrebă dacă cineva îl privește, dacă lumea nu cumva bănuiește, ci, cu o mișcare pripită și fără de voie, pune mâna pe șerpar și pipăie cuțitul, apoi merge cu pas hotărât pe urma Martei.
Marta îl așteaptă la marginea pădurii și, cum îl vede venind, pământul îi arde sub picioare, iară când el este aproape, ea se dă un pas îndărăt, își pleacă trupul, își acoperă fața cu amândouă mâinile și începe să plângă. Miron stete câtva timp înaintea ei, dar nu o mai vedea decât ca printr-un văl des.
— Marto! nu plânge! zise el.
— Ah! cât am suferit! se tângui ea înăbușită. El se apropie, îi apucă amândouă mâinile, le dete în lături și-i privi îndelung în fața plină de lacrimi. Încet, el o apropie apoi de sine, o cuprinse cu brațul drept, își puse capul pe sânul ei și rămase câtva timp cuprins de amețeală.
Marta nu mai plângea, ci sta cu vederea pierdută și dată în voia lui, amorțită și lipită de dânsul.
Într-un târziu, Miron o depărtă încet de la sine.
— Și eu am suferit, Marto! zise el. Mult am suferit. Și pe când tu te gândeai la mine, eu umblam zile întregi în cale lungă dus numai de dorul tău și de amarul inimii mele. Atât de mult am suferit, Marto, și atât de mult mă deprinsesem cu suferința, încât mă cuprindea îngrozirea când mă gândeam că am să mor odată și să nu mai sufăr. Dar acum, Marto, nu mai pot, nu mai vreau să port suferința, urmă el cuprins de patimă bărbătească. Pentru ce să o port?
— Da, Miroane! zise Marta, rămânând cu ochii țintiți la pământ înaintea lui.
Miron îi apucă iarăși mâna, o strânse, apoi grăi:
— Marto, vrei tu să vii cu mine? Marta tresări, rămase câtva timp tulburată, apoi își ridică fața și privi drept în ochii lui Miron.
— Nu se poate, Miroane! zise ea cu un glas limpede. Mai bine mor.
— Tu vrei adică să te măriți! strigă Miron.
— Nu vreau, Miroane! răspunse Marta ridicând capul. Mai bine să mor.
Zicând aceste vorbe, ea îl privi câtva timp dusă, ochii iarăși i se umplură de lacrimi, apoi, deschizându-și brațele, se aruncă deznădăjduită și-i cuprinse trupul.
— Ucide-mă, Miroane! fă ce vrei cu mine! zise ea. Mie nu-mi mai pasă.
— Cât ești de frumoasă, Marto! zise el gânditor, apucându-i capul cu amândouă mâinile, apropiindu-l și depărtându-l iarăși de la sine.
Deodată el se îndreptă aspru și zise hotărât:
— Vino cu mine, Marto!
— Unde? îl întrebă ea speriată.
— Vino! zise el iarăși, apoi apucă mâna ei și merse cu ea afară din pădure și drept spre bâlci.
— Unde e tatăl tău? întrebă el. Marta își scoase mâna din a lui.
— Știu ce vrei, Miroane! zise ea. Fă! dar apoi nu mă mai depărtez de la tine. Vino!
Ei plecară drept spre carpănul sub care Mihu, Pintea, Safta și soția lui Pintea așteptau cuprinși de vie îngrijorare pe Manea și pe Mitrea, care se duseseră să caute pe Marta.
— Iacă-tă-o! strigă Safta când o văzu venind despre munte, voi să plece spre ea, dar rămase pironită când o văzu cu flăcăul înalt, pieptos și bălan.
"Miron!" își zise ea ca trezită din vis, și rămase răcită și secată de puteri.
Mihu făcu câțiva pași înainte, apoi se opri și așteptă tulburat. Era flăcăul de la câmpie cu care vorbise și nu înțelegea cum el ajungea a fi împreună cu Marta.
Marta se apropia ținându-și trupul drept. Fața-i era albă ca varul, dar liniștită și așezată.
— Tată! iacă Miron! zise ea. Miron rămase cu ochii la pământ înaintea bătrânului încărunțit înainte de vreme.
— Foarte bine! foarte bine! grăi Mihu frecându-și mâinile nedumerit și privind mereu când la Marta, când la Miron, când la Safta, ce grăbise înspăimântată la dânșii, când iarăși la Pintea, ce sta câțiva pași în dosul lui, la dreapta.
Ar fi dorit să mai zică cineva ceva, dar nimeni nu găsea cuvântul.
— Nene Mihule! zise în sfârșit Miron. Știi că-ți iubesc fata: o cer de nevastă.
— Cum așa!? grăi Mihu speriat. Miron, oierul ce s-a dus în lume?... O ceri de nevastă? Cum așa? Marta e logodită.
— Taică! zise Marta. Nu zice că vrei, dacă nu vrei, dar să știi că-mi dai moartea sau viața.
— Mihule! îi zise apoi Safta. Nu știi tu ce-am suferit noi în doi ani de zile?
Mihu stătea în mijlocul lor și nu putea găsi nici un cuvânt. Pintea se apropie de dânsul, îi puse mâna pe umăr și grăi cumpătat:
— Vere Mihule! Nu te dai după vorbele muierilor și bine faci. Marta e logodită și, chiar dacă-i vorba, o logodnă nu se strică așa ca din senin. Nu poți să te faci de rușinea târgului.
Mihu făcu un pas la dreapta, se întoarse spre Pintea și, ridicând fruntea, îi privi în față, stete câtva timp în luptă cu sine, apoi îi zise cu o hotărâre deznădăjduită:
— Ei! Mă fac! Mă fac de rușinea târgului! Mă fac de rușinea lumii! Mie, urmă el aprins, mie nu-mi mai poruncește nimeni pe fața pământului! Eu știu cât amar am răbdat!
Grăind aceste, el se duse la Miron, îi apucă mâna și-i zise cu căldură:
— Nepoate, iartă-mă! Miron simți că ochii i se umplu de lacrimi. El ridică mâna bătrânului și o atinse cu fruntea.
*
"N-am spus eu că așa are să fie!" zise Floarea lui Ciucur, când văzu că nunta satului tot se face.
avatar
Black Rose
Moderator

Mesaje : 62
Data de înscriere : 23/04/2012
Varsta : 19

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum